Imi place sa o numesc asa, poveste.
Primul capitol l-am scris in 2016, pe 24 decembrie, cand am ales sa ofer o masa de sarbatoare si celor care nu au unde pune capul pe perna linistiti, nu vorbim despre o masa calda. Sunt oamenii strazii, aceia murdari pe care ii intalnim pe strada si ne intoarcem capul in cealalta parte pentru ca refuzam realitatea zilelor noastre. Sunt cei care cer o bucata de paine sau poate un banut pentru ca ii forteaza altii sa faca asta, sunt cei care in noptile geroase merg la „Adapostul de noapte” si dorm cum apuca, dar nu in frigul de afara, sunt cei de care uitam.
Cand am intrat acolo pentru prima oara m-a izbit mirosul intepator. Am fost impresionata de numarul mare (si nu sunt toti), dar mai ales de cumpatarea de care au dat dovada cand i-am chemat sa-si ia pachetul. Unul din ei mi-a spus: „Doamna, nu pot sa-l iau, am mancat deja si nu mai pot!” I-am intins pachetul si l-am rugat sa-l manance atunci cand ii va fi foame.
Sunt oameni cu povesti triste pe care i-am intalnit la sediul partidului unde veneau sa ceara ajutorul. Sunt oameni ca si noi, dar mai putin norocosi.
De atunci, in fiecare an pe 24 decembrie sunt acolo. In primul rand pentru insemnatatea personala pe care o are aceasta data, este ziua in care tatal meu a decis sa paraseasca aceasta lume, pe de alta parte imi aduce aminte cat de norocoasa sunt. Merg cu sufletul deschis pentru a imi aminti cea mai importanta lectie, cea a recunostintei.
Stiti, din toate sarbatorile imprumutate de la americani, sarbatoarea recunostintei nu am imprumutat-o. Oare de ce? Pentru ca nu are nimic comercial sau pentru ca ne e frica sa privim in suflet?
Ne-am obisnuit sa privim jumatatea goala a paharului si niciodata jumatatea plina si sunt sigura ca am avea pentru ce sa fim recunoscatori!
Fa din ziua asta, ziua recunostintei! Vei vedea ca sunt atat de multe pentru care sa fii recunoscator!
Sarbatori cu sanatate, liniste si recunostinta! Craciun Fericit!
Pana data viitoare, sa va fie bine si frumos!
Cristina Enache Blog 